Muzeul Dunării de Jos, instituție de cultură aflată în subordinea Consiliului Județean Călărași, prezintă în luna decembrie, în cadrul proiectului „Exponatul lunii”, călimară dublă de birou.
Călimara, care face parte din Colecția de Istorie Modernă și Contemporană a muzeului, având numărul de inventar 59.636, este achiziționată în anul 2020, este confecționată din bronz, în stil baroc și datează din secolul XVIII. Piesa prezintă și doua recipiente ceramice în care se punea cerneala.
Conform Dicționarului Explicativ al limbii Române călimara este un vas mic, de obicei făcut din sticlă, porțelan, plastic sau metal, în care se ține cerneala utilizată pentru scrierea cu pană sau cu toc. Călimările, de obicei sunt dotate cu un capac care contribuie la prevenirea contaminării, evaporării sau vărsării accidentale a cernelii, dar și a expunerii excesive a acesteia la aer.
Un tip special de călimări erau acelea care nu permiteau cernelii să se verse, chiar dacă nu aveau capac. Asta se datora contracției lor speciale, prin care gura vasului era îndoită și prelungită în interiorul călimării. Astfel, la întoarcerea călimării cu josul în sus, lichidul din ea nu se vărsa (tehnologia funcționa doar în cazul când în călimară erau cantități mici de cerneală, până la max. jumătate din volumul ei).
Deloc surprinzător, cerneala a apărut odată cu penițele, iar evoluția a fost marcată de cel puțin la fel de multe momente importante ca și dezvoltarea instrumentelor ce-o conțineau. Cerneala folosită pentru penițele primitive de trestie ale egiptenilor avea culoarea neagră, caracteristică datorată pulberii de cărbune sau cenușii pulverizate. Adeseori, aceste ingrediente erau amestecate, apoi adăugate unui ulei de candelă ce conținea o gelatină derivată dintr-o fiertură de piei de măgar. Acest element final, ce conferea vâscozitate cernelii, avea un miros neplăcut, pentru înlăturarea căruia se adăuga o anumită cantitate de ulei de mosc. Cea mai veche rețetă păstrată de preparare a acestui lichid parfumat și primitiv folosit pentru scris datează din anul 2697 î.Hr. Pulberea de cărbune a rămas ingredientul principal al cernelurilor de-a lungul întregului ev mediu, deși diferite civilizații au experimentat și alte combinații, adăugând rășini sau lianți. Vreme îndelungată, compoziția cernelurilor tipografice a fost ținută în mare secret de către tipografi, care le preparau ei înșiși. Ingredientele de bază erau negrul de fum și uleiul de in reduse prin încălzire.
Prima fabrică de cerneluri pentru tipografie a fost deschisă abia în anul 1818, de către Pierre Lorilleux. Multe dintre neajunsurile provocate de cerneală, mai ales tendința particulelor sale microscopice de a bloca vârfurile stilourilor, au fost rezolvate prin inventarea solvenților sintetici; aceștia, adăugați unor soluții apoase, au produs cerneala modernă. Tehnologia se confruntă mereu cu noi provocări: în momentul în care stilourile ajunseseră la un grad ridicat de perfecțiune, a apărut un nou tip de obiect de scris, având specificații proprii pentru tipul de cerneală ce putea fi folosit. Cerneala destinată pixurilor se obținea inițial dintr-o soluție de colorant în acid oleic, căreia i se adăugau uleiuri și rășini speciale pentru îmbunătățirea proprietăților de curgere. Însă, din cauza caracterului lor uleios, primele cerneluri de acest tip necesitau un timp îndelungat pentru a se usca, mânjind hârtia cu o frecvență enervantă. Mai mult, dacă paginile scrise erau puse una peste alta, scrisul se lua de pe o pagină pe alta, lăsând urme inestetice. Soluția modernă pentru această problemă, la care se adăugau și altele, a fost sintetizarea noilor coloranți organici fără uleiuri și a solvenților cu uscare rapidă ce-i conțineau. Pasta modernă de pixuri, o rețetă ce conține coloranți organici, glicoli, alcooli aromatici și eteri polihidrati, are o vâscozitate de aproximativ 10.000 de ori mai mare decât apa, se usucă rapid și nu se decolorează nici dacă este expusă direct luminii solare.
Be the first to comment